16 Noiembrie 2017

Sora este una dintre cele mai cunoscute cărți ale autoarei Rosamund Lupton, bestseller Sunday Times și New York Times, precum și bestseller în Europa. Publicată la începuturi în UK, Sora a fost tradusă în peste 30 de limbi și are vânzări internaționale de peste 1.5 milioane de copii. A câștigat nenumărate premii literare și este în curs de ecranizare sub egida Studio Canal și producătorului Kevin McCormick.

Eu am găsit-o printre cărțile editurii Litera și dacă e să fiu sinceră, nu știam nimic despre istoria lucrării. Nu am citit descrierea. Ceea ce m-a atras din prima a fost coperta – tulburătoare, deși nu spune multe, construind deja schema suspansului din carte, ridicând întrebări. Evident, nu judec cărțile după copertă, iar dacă nu mă intrigă suficient din primele 10 pagini, adesea le părăsesc fără regret. Sora m-a acaparat chiar mai înainte.

După un sunet alarmant primit de la mama ei, Beatrice ia primul zbor spre Londra, pentru a-ți căuta sora mai mică, recent dispărută. Pentru că nu citisem descrierea, cum am mai spus, a fost o surpriză pentru mine să aflu că Tess nu s-a lăsat doar pradă spiritului ei artistic, iubitor de riscuri, fugind undeva sau uitând de lume, ci a murit în circumstanțe care ar fi indicat o sinucidere, lucru pe care Beatrice îl neagă chiar din start, cu o fermitate înduioșătoare.

Menționez acest moment fără teamă de a dezvălui un secret al subiectului, acțiunea de fapt se desfășoară în urma faptului consumat. Sora mai mare face cercetări disperate asupra misterului morții celei mai mici.

— Nu ştiu la ce oră a fost, am răspuns. M-am hotărât să risc, spunând doar o parte din adevăr, în clipa aceea timpul nu mai conta. De obicei, timpul modifică şi influenţează toate lucrurile, dar când moare cineva iubit timpul nu are cum să modifice acest fapt, nu se mai schimbă nimic, indiferent câtă vreme ar trece, aşa că timpul încetează să mai aibă vreo importanţă.

Un factor care m-a și impresionat în modul de exprimare a autoarei este felul în care cele două surori „comunică” încă – Beatrice îi scrie lui Tess, așa cum obișnuiau dintotdeauna, dezvăluind treptat istoria din spatele dispariției ei misterioase. Acest stil deosebit întredeschide Cortina asupra trecutului celor două tinere, asupra izbitoarei diferențe dintre caracterele lor, asupra dramelor care le-au marcat existența, totodată lăsând cititorului senzația vividă de complicitate, de prezență în mijlocul istoriei, în esența celor două surori.

Cum ar putea atingerea, văzul şi auzul – toţi acei receptori senzoriali, nervi optici şi vibraţii de timpane – să fie înlocuite de o scrisoare? Am reuşit însă şi altă dată să ne folosim de cuvinte ca intermediari, nu-i aşa?

Beatrice impresionează profund prin gama de sentimente pe care le nutrește față de sora sa mai mică, de la presupusul său rol protectiv (apărut încă din copilărie, când l-au pierdut pe fratele răpus de o boală genetică) până la credința oarbă, aproape violentă în faptul că Tess nu ar fi renunțat de bună voie la propria viață. Determinarea cu care caută adevărul îi face cinste, chiar dacă nu este o eroină ideală – greșește, are îndoieli și slăbiciuni, luptă cu proprii demoni și încearcă să se descurce în propriile relații cu cei dragi.

Oare despre ce îţi ţinusem predică atunci? Putea fi orice; important e că întotdeauna mi-am imaginat rolul de soră mai mare ca pe o slujbă, pentru care eram foarte potrivită. Iar pe când zburam ca să te găsesc, pentru că o să te găsesc (a te căuta face parte din atribuţiile slujbei mele), m-a alinat sentimentul familiar că sunt sora mai mare, superioară, matură care o ceartă pe fetişcana fluşturatică şi iresponsabilă care ar fi trebuit deja să-şi înveţe lecţia.

Nu pot deschide prea mult secretele subiectului, însă pot împărtăși entuziasmul în urma lecturii. Autoarea are un mod briliant de a construi firul povestirii, aruncând tușe rebele de culoare și senzație în mijlocul cuvintelor, construind treptat personajele și temperamentele lor, țesând interacțiunile dintre acestea într-un suspans deosebit, fluctuant. Sentimentele și atmosfera sunt palpabile, te acaparează, ți se strecoară sub piele și lasă urme care rămân și după ce termini lectura.

Când ajung la ieşire, cineva se află din nou prea aproape de mine, îi simt răsuflarea rece în ceafă şi începutul de ameninţare. Mă îndepărtez iute, lovindu-mă în graba mea de alţi oameni şi încerc să-mi spun că a fost doar curentul iscat de trenurile de dedesubt. Poate că, odată ce-ai simţit teroarea şi spaima, ele sălăşluiesc în tine, chiar şi după ce cauza a dispărut şi lasă în urma lor o groază latentă care poate fi stârnită mult prea uşor.

Istoria nu se deschide din prima și nici nu este previzibilă, ca în majoritatea cărților de același gen. De fapt, acesta este unul dintre avantajele imbatabile ale cărții, datorită povestirii structurate pe mai multe nivele, poți doar să presupui posibila continuare. Poate veți reuși spre sfârșitul cărții să ghiciți cine e criminalul (ah, veșnica întrebare în cărțile genului detectiv), dar cu siguranță nu veți reuși să prevedeți întregul final. Lovitura de grație și ceea ce m-a impresionat definitiv, și cu siguranță va impresiona pe toți cei, care vor hotărî să citească cartea.